duminică, 31 ianuarie 2010

Întâmplare bizară

Chipul îi radia de fericire şi toată lumea putea observa lucrul acesta; în ochii mari şi strălucitori se oglindea toată fericirea din lume pe care o biată copilă o putea simţi la frageda vârstă de 18 ani, în ziua nunţii. Părul negru, ondulat, era strâns într-un coc elegant, iar câteva şuviţe îi cădeau pe spate şi pe tâmple. Rochia albă, imaculată, îi contura trupul în toată splendoarea inocenţei, iar trandafirul roşu prins de coroniţa voalului îi dădea un farmec aparte, era oarecum dovada că de azi înainte nu mai era o copilă, ci o femeie senzuală, cu sentimente, dorinţe şi vise deopotrivă...

El…, el era la fel de frumos şi de fericit ca tânăra cu care îşi unise destinul azi, într-o zi însorită de primăvară… Aşteptase de-atâta timp să se întâmple un miracol şi în viaţa lui, încât acum, când îşi vedea visul cu ochii, parcă nu-i venea să creadă…! Îşi vedea proaspăta mireasă, cu obrajii îmbujoraţi şi cu ochii aproape în lacrimi, zâmbind timidă şi nevinovată, privindu-l fix în ochi, şi nu-i venea să creadă. S-a apropiat de ea şi, strângând-o în braţe, i-a şoptit la ureche din toată inima „-Te iubesc mult, prinţesa mea!” Îşi jurase şi îi jurase şi ei, în faţa lui Dumnezeu, că o va face cea mai fericită femeie din lume şi avea de gând să-şi ţină această promisiune sacră. Fiecare zi din viaţa lui, fiecare clipă şi fiecare bătaie a inimii lui i le închinase azi pentru totdeauna fetei pe care o iubea.

Acesta era motivul pentru care, atunci când au venit trei băieţi la el să-l anunţe că i s-a „furat” mireasa şi că trebuie să plătească bine pentru a o avea înapoi, el a răspuns că nu are nimic pe lume mai scump în afară de ea şi singurul lucru preţios pe care îl poate oferi este viaţa lui… - viaţa lui în schimbul fetei… Cu toţii l-au aplaudat şi l-au aclamat pentru acest răspuns inspirat, promiţându-i că-i vor aduce mireasa înapoi, nevătămată, cu nici măcar un fir de păr clintit de la locul lui.

Era o seară superbă şi liniştită; greierii îi cântau serenade frumoasei copile şi-i ţineau totodată companie, până ce aveau să se întoarcă cei care o „furaseră”. Aşa era obiceiul la țară, ca în noaptea nunţii mireasa să fie luată de lângă mire, pe ascuns, şi apoi să se ceară răscumpărarea – cu negocieri, bineînţeles. Şi până nu cădeau de acord asupra unui preţ plătit în schimbul miresei, mirele nu o putea avea; era nevoită să rămână în locul în care o lăsaseră „hoţii”, până ce mirele era convins să plătească atât cât i se cerea pentru a-i fi eliberată mireasa.

Aşa se întâmplase şi cu Ana; mirele o scăpase pentru o clipă din ochi şi rămăsese fără ea. Acum trebuia să aştepte amândoi să fie stabilit „preţul”, ca să se poată vedea din nou. Iar ea nu putea decât să se roage ca preţul să nu fie prea mare şi nici aşteptarea prea lungă. Ura singurătatea şi îi era frică de întuneric, iar acolo unde o lăsaseră „hoţii” era singură şi învăluită în întuneric. Aşa că a aşteptat ce-a aşteptat, apoi, văzând că nimeni nu vine după ea, a încercat să găsească singură drumul spre casă. Ghinionul a făcut însă ca această frică de întuneric să o împingă spre un întuneric şi mai mare. A mers ce a mers, cu teama cuibărită în suflet, dar nu se vedea nici o lumină în apropiere, de parcă s-ar fi lăsat cortina peste tot decorul. Când, în sfârşit, a zărit o lumină slabă la câţiva metri depărtare, a luat-o la fugă bucuroasă, crezând că a ajuns unde trebuia. O voce aspră însă a somat-o să se oprească şi să rămână pe loc, nemişcată. Ori nu a auzit, ori a crezut că e vorba de o glumă - nu se ştie; cert este că în momentul în care individul a încărcat puşca şi a tras, două gloanţe au perforat trupul fraged al proasptei mirese şi a murit instantaneu, fără să realizeze ce i s-a întâmplat, fără să-şi dea seama că-i spunea adio iubitului şi soţului ei pentru totdeauna. Nu a simţit nimic, nici o durere; totul s-a întâmplat atât de repede încât nu a apucat să realizeze teribila nenorocire… Nu ştia decât că vrea să ajungă din nou acasă, că n-o încânta deloc acel obicei străvechi cu „furatul miresei”…, că voia să se cuibărească din nou în braţele iubitului ei soţ…

Ironia sorții a făcut ca, în ziua în care cei doi şi-au unit destinele, să fie condamnaţi să îşi spună „adio” şi să îşi accepte destinul crunt. Nu erau cu nimic vinovaţi; erau tineri şi frumoşi..., iar înainte li se înfăţişa un viitor minunat. Şi atunci pentru ce, Doamne?! Pentru ce să ispăşească un asemenea păcat? Pentru ce să plătească un asemenea preţ? Cum de nu vezi câte răutăţi se întâmplă în lumea asta, cum de nu vezi suferinţa atâtor oameni nevinovaţi care trec prin asemenea momente tragice şi care pierd tot ce aveau mai scump pe lume, fără să înţeleagă de ce li se întâmplă tocmai lor asta...

Când ești martor la astfel de întâmplări şi conştientizezi neputinţa fiinţei umane, nu te trece un fior pe şira spinării? Nu simţi, pentru o clipă, atingerea rece a morţii, nu simţi că îţi dă şi ţie târcoale? Că îţi va veni şi ţie rândul şi că vei fi la fel de neputincios?!?...

Viaţa

Uneori nu ne dăm seama de răul pe care îl facem decât atunci când este prea târziu... Şi chiar dacă în adâncul sufletului ştim că nu am făcut nimic din răutate, nici cu bunăştiinţă..., acel lucru se întâmplă şi nu mai putem face nimic, nu mai putem schimba nimic... Dacă ne-ar spune cineva dinainte, dacă ne-ar avertiza să nu călcăm greşit..., dacă ne-ar învăţa măcar strictul necesar..., poate că ne-am feri altfel de necazuri, de probleme... Cu totul alta ar fi situaţia, la fel şi greşelile noastre, şi, în definitiv, viaţa noastră...

Dar cine să ne înveţe, cine să ne îndrume paşii? Cui îi pasă de noi, de durerile noastre? Părinţii sunt atât de reci, atât de stricţi cu noi şi atât de îndepărtaţi... În faţa lor ne simţim atât de mici, atât de neajutoraţi şi de neştiutori..., iar lor le convine de minune situaţia pentru că astfel nu le ieşi din cuvânt şi nu le dai bătăi de cap... Dar nu se gândesc niciodată că mai există varianta în care copiii calcă oricum greşit, din neştiinţă sau perfect conştienţi ( din dorinţa de revoltă sau de răzbunare... cine ştie?!). Şi uite aşa se duce de râpă o viaţă frumoasă, cu un viitor strălucit... De ce?!? Pur şi simplu pentru că nu există comunicare şi nu ştim să ne purtăm unii altora de grijă... Suntem părinţi şi copii doar cu numele, nimic mai mult...

O astfel de relaţie exista între mine şi părinţii mei atunci când nenorocirea s-a abătut asupra mea... Cea mai cruntă nenorocire care mi se putea întâmpla vreodată, lucrul de care îmi fusese cel mai frică în viaţă: un copil...; un copil nevinovat care îşi cerea dreptul la viaţă mult prea devreme..., muuult prea devreme!!! Eram şi eu tot un copil, de aceea mi se păruse întotdeauna irealizabilă, imposibilă chiar ideea ca eu... eu să dau naştere unui copil...! În ruptul capului nu aş fi crezut aşa ceva..., nici nu aş fi înţeles... Şi fiind încă studentă, vestea produsese un şoc imens în mintea mea haotică..., intrasem pur şi simplu în stare de şoc, fără puterea de a mai gândi coerent, logic, lucid... Întreaga mea lume se prăbuşise deodată, şi eu odată cu ea, împreună cu toate visele mele frumoase... Nici măcar nu-mi puteam imagina cum o să le spun alor mei, cum vor recţiona, cum mi se va schimba deodată viaţa... Totul picase atât de aiurea...Soarta îmi jucase o farsă crâncenă, iar acum stătea probabil într-un colţ ferit, cu un surâs ironic şi răutăcios întipărit pe chipul hâd, în timp ce eu înnebuneam cu fiecare clipă care trecea... Nu-mi venea să cred că tocmai mie mi se putea... de fapt mi se întâmplase aşa ceva...! Aş fi fost de o mie de ori mai fericită să mor în clipa aceea, decât să fiu nevoită să le mărturisesc alor mei că am călcat strâmb într-un asemenea hal... Oare ce aveau să îmi zică? Şi eram eu în stare să fac faţă unei asemenea situaţii? Aveam de gând să... păstrez copilul sau...?! Nu ştiam, nu ştiam nimic, totul se învârtea în capul meu şi parcă un vânt teribil îmi sufla în faţă şi îmi oprea respiraţia. Şocul prim a fost insuportabil...; apoi, încetul cu încetul, ceva – nu ştiu ce anume – mi-a dat forţa necesară să îmi accept soarta, să fiu curajoasă şi să nu mă las înfrântă... Şi, de fapt, pentru ce anume îmi părea rău? Că am făcut ceva ce mi-am dorit cu adevărat, că m-am dăruit celui pe care îl iubesc?! Să fie asta greşeala, faptul că am iubit? Da, probabil că ar fi trebuit să nu iubesc niciodată, să stau închisă în carapacea mea şi să privesc de acolo ce se petrece în jur, fără să pot simţi şi eu ceea ce simt alţii... Da, eu ar fi trebuit să nu ies niciodată la lumină, niciodată! Asta şi-ar fi dorit ei, ca să nu aibă nici un fel de probleme, ca să aibă o familie perfectă .... Dar de fapt nu era perfectă chiar deloc... şi cine făcea parte din ea era blestemat pentru tot restul vieţii.

Asta realizasem de curând cu durere în suflet şi aş fi făcut orice numai să mă fi născut într-o altă familie şi, poate, într-un alt timp. Cam asta era realitatea şi singurul regret era acela că nu am putut fi ceea ce ei şi-au dorit: fiica perfectă... Lucrul acesta mă măcina înăuntru, la fel cum o carie roade lemnul vechi până nu mai rămâne nimic din el. Eu însă nu aveam de gând să mă las învinsă. Ce-i drept, situaţia nu era deloc aşa cum mi-aş fi dorit, aşa cum visasem: după terminarea facultăţii, după ce mi-am găsit un post bun ca profesoară sau altceva, după ce mi-am unit oficial destinul cu cel al iubitului, un copil ar fi fost o adevărată binecuvântare; pe când, în momentul de faţă, un copil nevinovat se transforma în lovitura fatală. Niciodată nu am înţeles de ce se întâmplă anumite lucruri şi de ce Dumnezeu nu face nimic să le oprească, de ce lasă necazurile cele mai mari să intre în viaţa unor persoane care nu merită, care au fost întotdeauna credincioase şi care nu au făcut nici un rău nimănui. O adevărată enigmă, pentru nimic în lume nu aş fi vrut să cred că Lui nu Îi pasă de noi, oamenii, că ne lasă aşa, la voia întâmplării, să ne descurcăm cum ştim şi cum putem. Oricum, faptul era împlinit şi nu se mai putea repara nimic. Eram conştientă că o să fie greu, dar aveam măcar un sprijin..., iubitul meu. Eu eram lumina ochilor lui, eu eram soarele vieţii lui... Mă iubea mai mult decât pe el însuşi şi ar fi făcut orice ca să îmi fie mie bine. Dacă i-aş fi cerut luna de pe cer, mi-ar fi dat-o; dacă i-aş fi cerut stelele, mi le-ar fi prins de gât ca pe un colier... Numai pentru el am continuat să lupt cu morile de vânt, până am ieşit învingătoare... Căci am ieşit învingătoare în acest joc inegal de a-mi măsura forţele cu Soarta; deşi am căzut de multe ori şi m-am lovit, m-am ridicat şi am mers mai departe, pentru că el mi-a întins o mână de ajutor, pentru că el m-a ridicat din mizeria societăţii şi m-a susţinut, cu braţele lui puternice, până am putut merge din nou pe propriile mele picioare...

Abia atunci când eşti prins în ghearele vrăjmaşe ale Destinului necruţător îţi dai seama că, oricât de mare ar fi durerea ta, oricât de mare suferinţa..., e de ajuns o singură persoană care te iubeşte şi veţi fi în stare, împreună, să mutaţi munţii, să dărâmaţi o lume întreagă cu concepţiile ei absurde... Aşa mi s-a întâmplat şi mie... Mă credeam pierdută, nu aveam nici cea mai vagă idee cum aveau să decurgă şi să se sfârşească lucrurile, cum avea să evolueze viaţa mea, în ce direcţie... Tot ce ştiam era că aşteptam un copil (pe care nu îl dorisem!) şi că părinţii mei aveau să mă izgonească probabil ca pe ultimul câine... Până şi mama, lovită acolo unde o durea mai tare – în orgoliul ei de mamă bună, care şi-a educat copiii şi le-a insuflat cu tărie principiile morale ale societăţii, ca să fie în rând cu lumea, ca să nu fie arătaţi cu degetul... – avea să închidă ochii şi să mă lase să plec de capul meu, convinsă fiind că a pierdut un copil... Aveau să mă jelească exact ca şi când aş fi murit..., căci pentru ei doi murisem. Prin acest copil pe care-l aşteptam, eu murisem definitiv în ochii lor.

Ăsta fusese probabil cel mai dureros moment. Le-am spus că eram însărcinată şi că nu se pune problema unui avort, că mă mut la prietenul meu şi că ne vom descurca cum putem. Că nu vrem să renunţăm la facultate, că ne vom continua studiile, că ne vom găsi de lucru cu jumătate de normă şi că părinţii lui ne vor ajuta... Dar nimic din toate astea nu a contat, erau atât de profund jigniţi că eu am putut face aşa ceva, încât mi-au spus să părăsesc imediat casa şi să mă consider orfană, căci ei nu mai erau părinţii mei, pierduseră un copil... Iar eu primeam unul în dar, fără să fi cerut măcar aşa ceva...!

Mi-am continuat studiile aşa cum s-a putut, m-am străduit să învăţ ca să nu mai am restanţe, am găsit şi ceva de lucru, aşa cum îmi propusesem, şi... mi-am continuat viaţa alături de iubitul meu. Bineînţeles că la început a fost mai greu decât mi-aş fi putut imagina vreodată; îmi era greu să mă trezesc dimineaţa şi să nu mă găsesc în patul meu obişnuit, în camera mea..., să nu o văd pe mama aplecată deasupra mea, sărutându-mă pe obraz ca să mă trezesc, să nu o simt pe sor-mea împingându-mă cu picioarele în somn... În schimb mă trezeam într-un pat necunoscut, cu...un băiat! Mă frecam la ochi crezând că visez, dar lângă mine stătea acelaşi chip de bărbat care, pe deasupra, mă mai şi săruta! Şi nu pe obraz, ca mama! Pe gură... Hmm, începea chiar să îmi placă... Hei, dar stai puţin, parcă îl cunoşteam de undeva... Nu era...?!? Ba da, cu siguranţă..., era iubitul meu..., eram la el acasă. Dar cum ajunsesem? Că doar îi ştiam pe ai mei cum sunt..., nu ar fi acceptat în ruptul caplui să mă lase să dorm o seară la el... Şi totuşi... mă aflam acolo... Abia apoi îmi aduceam aminte că nu visasem, că nu fusese un simplu coşmar acela că aştepam un copil şi că ai mei renunţaseră la mine din cauza asta. Îmi venea atunci să plâng, să ţip, să lovesc cu pumnii şi să fug departe de tot ce mă înconjura... El vedea lacrimile pe care încercam să mi le reprim şi mă lăsa să îl lovesc cu pumnii în piept, apoi, grijuliu, mă lua în braţe ca pe un copil pierdut în vâltoarea unei furtuni şi îmi vorbea calm la ureche: „Haide, iubito, lasă că totul va fi bine... Sunt aici, lângă tine, şi nu te părăsesc. Hai nu mai plânge, că îi faci rău copilaşului... totul o să fie bine, da? Ia zi-mi, pe cine iubesc eu, zi-mi, pe cine?!”. „Pe mine...”, răspundeam eu strângându-l tare în braţe, de teamă parcă să nu fugă şi să mă lase singură acolo, într-o lume atât de rece... Şi cu un sărut blând şi o mângâiere mă calma şi mă readucea cu picioarele pe pământ; asta se întâmpla aproape în fiecare dimineaţă, până m-am conformat cu ideea că asta era viaţa mea şi trebuia să merg mai departe, cu sau fără aprobarea celor care îmi dăduseră viaţă. Treptat am început să mă gândesc mai puţin la părinţii care mă negau acum şi să mă concentrez asupra noii mele familii, asupra noii mele vieţi... Şi, mai presus de toate, asupra micuţului care îşi cerea dreptul de a veni pe lume... A venit şi momentul în care pentru nimic în lume nu aş fi vrut să se întâmple altfel..., momentul în care am ajuns la concluzia că iubesc acea creatură mică din pântecul meu mai mult decât orice altceva. Burtica îmi creştea pe zi ce trece tot mai mult, aveam greţuri şi ameţeli, pofte ciudate... Doamne-Dumnezeule, nu îmi imaginasem niciodată că va fi atât de... ciudat, atât de aiurea totul. Seara obişnuiam să stăm amândoi în pat, îmbrăţişaţi, vorbind despre diferite lucruri, despre viaţă, despre copil... Şi îmi mângâiam burtica, fericită, simţind cum creşte în mine acel sufleţel inocent. Mă mângâia şi el, zâmbind, şi vorbea cu micuţul atât de frumos, de parcă se năcuse deja şi îl avea în faţa ochilor. Îi spunea că mami şi tati îl iubesc tare mult, că e cel mai frumos copilaş din lume, că o să fie şi cel mai iubit, cu siguranţă, de toţi... Iar eu rămâneam acolo, în braţele lui, sărutându-l şi mulţumindu-I lui Dumnezeu că mă binecuvântase cu o asemenea fericire. Lacrimile mi se scurgeau pe obraz în neştire, iar el mă vedea şi mă strângea în braţe mai tare: „Hai, iubito, nu mai fi tristă, o să trecem peste toate astea...”. Ceea ce el nu ştia era că, de fapt, acum plângeam de fericire...; şi i-o spuneam şoptit la ureche şi începeam să plângem amândoi şi ne iubeam mai mult..., cu mai multă intensitate... Nu crezusem niciodată că dragostea poate fi aşa, de fapt nu prea crezusem în dragoste, iar acum... Acum o simţeam pe propria-mi piele. Mă simţeam înconjurată de petale de trandafiri, moi şi catifelate, ...de parfum şi de lumină, multă lumină...! Şi pentru că eu mă simţeam aşa, şi micuţul din mine se simţea la fel de bine; creştea sănătos şi puternic, iar drept dovadă uneori mă lovea cu picioruşele în burtă atât de tare că îmi oprea respiraţia.

Lunile au trecut cu repeziciune şi, într-una din seri, pe când stăteam liniştită în fotoliu, scriind o filă din jurnal (pasiunea pentru scris rămăsese, curios!, la fel de vie...), am avut o presimţire stranie. Simţeam un fior ciudat pe şira spinării şi îmi era frică... De ce anume, nu aş fi ştiut să zic, ştiam doar că e ceva care mă sperie de moarte. Când proaspătul meu soţ (ne căsătorisem de curând - o slujbă micuţă în faţa lui Dumnezeu, doar cu prietenii apropiaţi şi familia lui) s-a întors de la serviciu, a venit la mine să mă sărute, bucuros, şi să îmi dea o veste bună: fusese promovat, ceea ce însemna mai mulţi bani..., pentru noi doi, pentru copil... Stătea lângă fotoliu, îngenuncheat, cu capul pe picioarele mele şi mă mângâia. Mă bucuram şi eu, însă frica ce pusese stăpânire pe mine nu îmi dădea pace deloc. „Iubitule, am... am o presimţire stranie, simt ceva..., ceva înăuntrul meu şi mă doare...” S-a speriat şi a zis că îl sună pe doctor imediat, ca să vină. „Şi te doare rău, iubito?”. „Nu, scumpule, nu e vorba de o durere fizică” l-am liniştit eu, trecându-mi degetele prin părul lui. „Mă doare, nu ştiu cum să zic..., e ceva... parcă îmi opreşte respiraţia, parcă cineva are pică pe mine şi nu vrea să mă lase să mai trăiesc ... Ceva de genul ăsta”. „Iubita mea, linişteşte-te, ai emoţii...Asta e: îţi este frică, pentru că se apropie momentul... Ar trebui totuşi să îl sun pe doctor, să îţi mai vorbească puţin, să te mai liniştească... Nu ai de ce să îţi fie frică, totul o să fie bine, da, iubita mea?” Doamne, cât de liniştitoare era vocea lui, cât de mult mă ajuta să ies din impas... S-a ridicat ca să ia telefonul, iar eu am sărit repede să îl opresc, nu voiam să îl sune pe doctor... În clipa în care m-am ridicat, ceva s-a rupt în mine. „Ooh, Doamne, ce-i asta?!”, m-am întrebat uimită, ţinându-mă de burtă. „Ce-i asta, ce-i asta???”.Nu mai aveam aer să respir, totul se învârtea în jurul meu, lucrurile păreau că prind viaţă şi se apropie haotic de mine, vrând să mă înnebunească, să mă asfixieze... Apoi totul a devenit negru în faţa ochilor şi nu am mai ştiut nimic... Abia din când în când mai simţeam câte o atingere de buze pe frunte, o mână care mă strângea tare, o voce venită din depărtare care mă striga pe nume... Ştiam atât de bine vocea aceea blândă, dar nu ştiam de unde să o iau... Apoi mai multe voci se îmbulzeau şi răzbăteau până la mine, ţipete, încurajări, cineva care plângea... Parcă desluşeam vocea mamei..., parcă plângea şi mă ţinea de mână..., apoi vocea impunătoare a lui tata...; sora, fratele... şi soţul meu... El stătea lângă mine, el şi mama... şi mă ţineau strâns de mână, parcă de teamă să nu plec... Dar unde să mă fi dus? Unde eram?! Încotro mă duceau...? Opriţi-vă, hei, opriţi-vă, vă rog...! Vreau să îmi văd mama... şi tatăl...!Oare aveţi idee cât a trecut de când nu am mai vorbit cu ei? Ştiţi cât timp a trecut de când nu le-am auzit vocile...?! Lăsaţi-mă, vă rog... Nimeni nu m-a ascultat şi nici măcar nu m-au băgat în seamă, de parcă nu mă vedeau. Clocoteam de furie, nu alta! Cine se credeau să mă trateze aşa? Off, şi durerea asta insuportabilă... De ce mă durea aşa de rău burta? Abia pe urmă mi-am adus aminte că acolo, în burtica mea, trebuia să fie o creatură. Iar cu durerea asta mi s-a făcut deodată frică... Dacă i se întâmplase ceva copilaşului?! Dacă...? Doamne Sfinte! Nici măcar nu puteam să formulez în minte ideea că l-aş putea pierde...

Nici nu concepeam aşa ceva, nu, sub nici o formă! Dar... de ce era atâta agitaţie în jurul meu? Parcă mi se oprea respiraţia... Ăăă... de ce domnul acela uriaş, îmbrăcat în halat alb, îndrepta chestia aia ciudată, asemănătoare unui fier de călcat, spre mine...?!

Şi cine mă strângea aşa tare de mână? Parcă era o mână de copil...; poate era copilaşul meu... Nu, nu...Era, de fapt, nepoţica mea, Ana... Scumpa de ea, Anita mea dragă... Îi vedeam pe toţi ca prin ceaţă, dar memoria..., amintirile îmi veneau în ajutor şi îi conturau perfect pe fiecare în parte: pe Ana, pe mama, pe tata,...pe fratele şi sora mea..., pe soţul meu drag... Întindeam mâinile spre ei, să îi cuprind pe toţi în braţe, dar parcă nu aveam suficientă forţă să îi ţin acolo, lângă mine... De-aş putea opri timpul în loc, să îi pot privi pe fiecare în parte şi... şi poate să îmi iau rămas bun de la ei... căci nu ştiam încotro mă duc... Poate că n-aveam să-i mai văd niciodată...

Atâtea gânduri, atâtea vise şi speranţe..., atâta tinereţe...! Unde se duceau toate astea? Cine mi le răpea fără să mă întrebe şi pe mine dacă îmi doresc asta sau nu?!? Opreşte-te în loc, Timpule... ! Soartă rea, nu te mai juca cu firul vieţii mele...! Asta să fie oare răzbunarea că te-am învins, că am trecut peste toate obstacolele pe care mi le-ai aşternut în cale, că nu m-am pierdut în labirintul tău? Blestemată să fii cu jocurile tale, blestemată! Lasă-mi măcar copilul în pace, lasă-l să trăiască! Mă auzi?! Să nu îndrăzneşti să te atingi de el! N-am să te las niciodată să faci aşa ceva, înţelegi? Nu îmi vei lua copilul, fie ce-o fi!...

Acum mai mult ca oricând îmi doream acel copil, acea creatură mică pe care o purtasem în pântec atâtea luni şi pentru care riscasem totul, pentru care îmi pierdusem părinţii, demnitatea, visele... Acum realizam că pentru nimic în lume nu aş fi renunţat la el...; chiar de-ar fi fost să întorc timpul înapoi, l-aş fi ales tot pe micuţ... Nu, nu aveam de gând să renunţ la el pentru nimic în lume, era copilul meu, bucuria mea, steluţa mea...

Nu îmi mai amintesc ce anume s-a întâmplat pe urmă..., ştiu doar că am privit spre cer şi cineva mi-a zâmbit, un copilaş... Ochii lui albaştri mă hipnotizau parcă... Se confundau cu cerul... şi erau atât de plini de strălucire...! Şi zâmbetul acela...., de fapt chicotitul lui...!!! Doamne, ce binecuvântare, câtă fericire îmi umplea sufletul ascultând glasul cristalin... Îngeraşul meu..., scumpul meu îngeraş! Muream să îl ţin câteva minute în braţe..., aşa că am întins mâinile spre el, să-l prind şi să nu-i mai dau drumul niciodată. L-am privit cum întinde şi el mânuţele spre mine şi mă prinde de deget pentru o clipă. Era atât de cald şi de catifelat... Apoi... am realizat că nu îi mai simţeam degetele, că nu mai era lângă mine... şi m-am simţit atât de pustiită, atât de golită pe dinăuntru... De parcă cineva îmi scosese din piept inima..., căci el era inima mea... Acum eram pe jumătate om, pe jumătate femeie...şi viaţa nu mai avea nici un sens, pentru că el nu mai era.

Întuneric..., peste tot întuneric..! Mergeam cu paşi mici, cu mâinile întinse ca să pipăi zidurile strâmte şi să găsesc cumva o ieşire din acel loc strâmt în care rătăceam de o veşnicie... Ochii îmi erau uscaţi de atâtea lacrimi, glasul stins de atâtea ţipete... Eram epuizată, dar continuam să merg înainte, ca să ajung la capăt... să ajung la lumină... Din când în când un gângurit de copil mă ghida prin acel labirint, încercând parcă să îmi arate drumul. Ascultam glăsciorul acela cu atenţia încordată, ca pe o ultimă speranţă de ieşire la liman... şi mă grăbeam să mă îndrept spre locul de unde se auzea. Şi, pe măsură ce înaintam, firişoare de lumină îşi făceau loc printre ziduri, în labirint; puteam desluşi de acum ieşirea... Cineva mă aştepta la capăt... şi eram atât de nerăbdătoare să văd cine...

Îi auzeam vocea suavă şi mi se părea atât de cunoscută..., îmi era atât de dragă...

„Iubita mea scumpă, iubita mea..., uuf, am crezut... am crezut că... ai să mă părăseşti... Şi-mi era atât de frică...!” Mi-a sărutat mâinile şi apoi mi-a pus ceva în braţe... ceva mic..., atât de mic încât mi-era şi frică să îl ţin în braţe, ca nu cumva să îmi scape. „Ce-i asta ?!” „Copilaşul nostru, fetiţa noastră scumpă... Şi vrea la mami...”, a zâmbit el. „Dumnezeule mare, chiar... chiar o ţin în braţe? Nu e un vis?! Dar am crezut că am pierdut-o..., că mi-au luat-o... Am crezut că... Oh, Doamne, ce fericită sunt, nu-mi vine să cred aşa ceva... Parcă am dormit pentru o mie de ani şi acum m-am trezit la viaţă...”

Peste un timp au intrat în salon şi cei care se rugaseră pentru mine şi-mi fuseseră alături în tot acest timp. Inima îmi bătea cu putere, simţeam că am să explodez de atâta fericire... Toţi mă îmbrăţişau emoţionaţi, iar micuţul gângurea liniştit la pieptul meu... Ce altceva mi-aş mai fi putut dori?!

Ştii, iubitule, sunt fericită... şi te iubesc..., te iubesc atât de mult...!!! Visul meu s-a împlinit, am totul....tot ce mi-am dorit vreodată : dragostea ta, pe micuţ şi pe toţi cei care mă iubesc.

Aş fi vrut să plâng în clipele acelea... de fericire, sau de tristeţe..., nu ştiu. Eram fericită şi mă simţeam totuşi nedemnă... Şi eram tristă că până atunci lucrurile fuseseră atât de încurcate şi suferisem atâta... Dar nu-i nimic, cu timpul totul avea să se şteargă din mintea mea... Or să rămână numai amintirile frumoase.... nu, iubitule? De acum înainte nimic nu ne va mai întuneca viaţa... Şi să ştii, am să te fac cel mai fericit bărbat din lume. Am să te învăluiesc în fiecare dimineaţă cu parfumul fericirii şi nu te voi lăsa niciodată singur, niciodată... Mă auzi? Niciodată ! Suntem... o familie...! O familie fericită...

Curcubeele din asfalt...

Blocuri înalte, străzi înguste şi un ocean de maşini răspândite în aproape fiecare colţişor de stradă; gropi – o grămadă; nici măcar soarele nu vrea să ne mai încânte cu prezenţa lui, ascunzându–se în dosul norilor cenuşii care treptat încep să–şi verse lacrimile – din ce în ce mai mari şi mai dureroase – vrând parcă să inunde întreg Bucureştiul!

Încerc să mă retrag din zgomotosul furnicar pentru a-mi regăsi liniştea în apartamentul meu situat la etajul nouă într-un cartier destul de cunoscut. Dar până acolo o mulţime de întâmplări neplăcute mă descurajează şi mă fac să-mi pun tot mai des întrebarea: „- Ce-aveţi cu mine, fraţilor?!?”. Aştept în staţie de-mi vine acru-n gât până ce vine o maşină amărâtă, în care-mi găsesc şi eu un locşor micuţ – pe scară, probabil – căci pe celelalte maşini le privisem trecând pe lângă mine, toate pline până la refuz – căci aşa-i în România! Şi de parcă ţurţurii pe care-i făceam acolo, aşteptând calmă să se îndure cineva şi de mine, nu erau de ajuns, roţile mari ale vehiculelor intrau în gropile din asfalt fără nici un pic de milă, stropind trecătorii şi… „aşteptătorii” din staţie. Că eram udă fleaşcă, nu mai conta; că degerasem, la fel! Înjurăturile celorlalţi – şi ei la fel de amărâţi şi de plouaţi ca şi mine - mă ungeau pe suflet şi-mi dădeau oarecum forţa necesară pentru a rămâne calmă. Da…calmă… Eu sunt o persoană calmă; dar…totul are o limită! Vi se pare puţin ce mi se întâmplă de fiecare dată când plouă?!? Parcă e un blestem ce planează asupra mea… De parcă n-aş putea ajunge şi eu măcar o dată acasă fără să fiu udă leoarcă, şifonată şi îngheţată ca naiba!

Sincer, urăsc Bucureştiul! Urăsc Bucureştiul trist, zgomotos şi plouat! Urăsc zilele ploioase în acest oraş haotic, iar picăturile ce se izbesc de geamul meu îmi provoacă o stare de disconfort… Asta nu e lumea mea, nu e lumea pe care mi-o doresc!

Astfel îmi vin în minte lucruri ce păreau de mult uitate undeva, într-un colţ al minţii mele… Ploaia mi-a readus în minte tabloul de mult uitat, acela al zilelor petrecute în mijlocul naturii, la ţară. Acolo erau bunicii mei şi poate că de-aceea clipele petrecute în natură aveau mai mult farmec. Mi-am amintit de acele zile ploioase, când rămâneam fără curent, când apa inunda şanţul şi curtea – bucurie atât pentru păsări, cât şi pentru noi, copiii, căci era…ora pentru „bălăceală”. Păsările gălăgioase se plimbau ţanţoşe prin curte, băgându-se cu ciocurile pe sub apă, iar eu mă descălţam şi o luam la fugă spre şosea, căci acolo se întâlneau toţi copiii – şi eu nu puteam lipsi! Oricât m-ar fi rugat bunica să stau în casă, oricât m-ar fi certat mama să stau locului şi să nici nu-mi treacă prin cap să mă descalţ, eu nu mai ascultam de nimeni. Şi cum bunicul îmi ţinea întotdeauna partea: „- Lăsaţi-i, mă, în pace, că sunt şi ei copii!…”, îmi aruncam încălţările şi ciorapii în casă şi o zbugheam imediat la joacă. Prima dată când îmi simţeam degeţelele în noroiul rece şi… ud, ţipam. Dar în câteva clipe mă obişnuiam şi atunci când ajungeam la copii şi la asfalt nu mai simţeam nimic. Decât asfaltul călduţ – din care ieşeau pe ici, pe colo aburi… - şi bucuria de a mă afla acolo… Vreo şapte perechi de picioare goale, cu pantalonii ridicaţi până peste genunchi – ca să fim siguri că nu ne murdărim (prea rău adică …!) – alergau de colo-colo, din şanţ în şanţ, ca nişte răţuşte. Nu conta că în definitiv ne îngheţau picioarele groaznic şi a doua zi riscam să stăm în pat, bolnavi, nu conta că în momentul întoarcerii acasă aveam să fim muştruluiţi rău de tot. Ţipam, şi râdeam, şi fugeam prin şanţurile pline cu apă, stropindu-ne unii pe alţii; şi lumea întreagă era a noastră, a copiilor…

Cel mai amuzant moment ţin minte că a fost atunci când, jucându-mă cu picioarele în gropile asfaltului, am observat o pată în care se oglindea cerul; imensitatea albastră era prinsă într-o pată minusculă pe asfalt şi asta mă nedumerea. Mă nedumerea mai ales o ultimă descoperire… - atunci când curcubeul nu se vedea pe cer imediat după ploaie, el stătea ascuns în acea pată de pe asfalt! Fericită că-i dibuisem în sfârşit ascunzătoarea şi hotărâtă să-l fac să se suie iar pe cer şi să ne încânte pe toţi cu prezenţa lui, am început să dau din picioare în băltoaca respectivă. Şi-am tot dat din picioare furioasă, aşteptând curcubeul să iasă din ascunzătoare – însă lui nici prin cap nu-i trecea să facă aşa ceva; doar nu era să asculte de naivitatea unui copilaş bosumflat! Şi, plus de asta, nici măcar nu era un curcubeu adevărat! I-ar fi plăcut poate să zboare din asfaltul cenuşiu şi să nu se oprească decât pe cerul magnific, de unde să privească apoi încântat împrejur şi să se simtă şi el pentru o clipă… măreţ! Însă ştia că nu se poate aşa ceva şi că în curând razele soarelui vor seca balta şi-l vor seca şi pe el în acelaşi timp. Aşa că se mulţumea să fie călcat în picioare de o copilă nesăbuită şi răsfăţată, ştiind că în scurtă vreme avea să se sfârşească, iar copila aceea nesăbuită – care eram eu – avea să-şi uite supărarea, dându-l uitării.

Aşa era atunci…frumos şi plin de farmec, deşi nu mică îmi fusese dezamăgirea când mama îmi spusese că acela pe care-l credeam eu a fi curcubeu era o simplă pată de benzină amestecată cu apa ploii. Astea erau de fapt curcubeele mele din asfalt…- frumoase vise de copilă…! Vise ce reapar odată cu venirea ploii şi dispar… Dispar probabil odată cu … sosirea autobuzului în staţie…!

Diamante de copilă

Norii s-au strâns pe cer, plutind parcă în ritmul unei hore. Se adună, apoi vântul îi risipeşte, ei luptă din răsputeri şi se prind iar în horă… Iar Dumnezeu stă acolo, Sus, şi priveşte cu nasul lipit de fereastra Raiului ce se întâmplă în lume…

- Of, lumea asta…, cât de răutăcioasă este uneori, şi totuşi cât de mult o iubesc… De ce-i iubesc Eu pe omuleţii ăştia netrebnici? Nu fac altceva decât să Mă rănească prin vorbele lor, prin ceea ce fac… A fost probabil cea mai mare greşeală a Mea, nu trebuia să le dau dreptul la viaţă…; şi totuşi am făcut-o… De ce, de ce am făcut-o?!?, Se întrebă gânditor, lăsând lacrimile să-I spele faţa crestată de mii şi mii de ani. Pletele albe Îi cădeau în valuri pe umeri, iar veşmântul plin de lumină Îi acoperea trupul firav.

Sfântul Petre se apropie de El şi-L privi mişcat :

- Doamne, iartă-i, Doamne, căci sunt necopţi la minte şi răutăcioşi… Nu Te întrista, va veni şi timpul când toţi Ţi se vor închina…, ai încredere!

- Da, am; ce altceva pot face?!? Dar… până când? Până când, Petre…?! Mai e vreo speranţă?

- Da, Doamne, mai există încă… Priveşte doar…!

Bătrânul Îşi şterse lacrimile şi privi pe fereastră. O copilă blondă stătea rezemată cu mânuţele-i fragede pe geam şi privea în sus, pierdută. Picăturile de ploaie cădeau repezite, izbindu-se necruţătoare de fereastră, şi, odată cu ele, cădeau şi lacrimile fetiţei. Privind-o mai de aproape, avu impresia că infinitul cerului albastru se ascundea în ochii ei frumoşi. Biata copilă, dar de ce plângea?!? Până şi lui Dumnezeu Îi fu milă de suferinţa ei şi Se coborî încet, odată cu picăturile de ploaie – acum domolite –, oprindu-Se faţă-n faţă cu acel chip brăzdat de suferinţă al cărui năsuc stătea proptit în geam. I se păruse ei că printre aburi zărise ceva, dar era mult prea obosită ca să-i mai pese dacă într-adevăr era ceva în dosul geamului sau nu… Se închină şi, cu mâinile împreunate, îşi zise rugăciunea. Buzele îi tremurau în ritm sacadat, iar ochişorii continuau să descătuşeze lacrimile fierbinţi.

- Doamne-Doamne, Te rog frumos, din tot sufleţelul meu, să mă ierţi că am omorât gândăcelul… Promit să nu mai fac niciodată în viaţa mea aşa ceva…, promit să fiu cea mai cuminte fetiţă din lume… Şi, Doamne-Doamne, Te rog eu frumos să nu Te răzbuni pe mami şi pe tati, să nu-i pedepseşti pe ei pentru greşeala mea… Ăăă… şi Te mai rog ceva… să nu-mi iei pisicuţa, da? Ajut-o să se facă bine şi promit că de acum încolo ne vom face amândouă rugăciunea împreună! Voi avea eu grijă ca Miţi să-şi înveţe rugăciunea pe de rost, promit… Şi… atât; Îţi mulţumesc, Doamne-Doamne, pentru tot ceea ce faci. Amin.

Gata, Miţi, acum putem să ne culcăm, spuse copila ştergându-şi lacrimile şi ţopăind jos de la fereastră. Picioruşele goale îi erau sloi de gheaţă, dar nici măcar nu le mai simţea… Nu simţea decât un val copleşitor de căldură în trupu-i firav, pentru că era mulţumită. Îşi dusese la capăt misiunea, reuşise să-i ceară lui Doamne-Doamne iertare… Îşi luă în braţe pisica şi se băgă în plăpumioara călduroasă, aşteptând să vină unchiu’ Ene pe la gene. Cu privirea aţintită spre fereastră, i se păru că-l vede pe însuşi unchiu’ Ene, îmbrăcat cu un veşmânt luminos, trecând prin geam şi apropiindu-se de patul ei. A simţit când a atins-o mângâindu-i obrazul, şi a sărutat-o pe frunte, presărând un strop din acel praf strălucitor pe genele-i lungi şi arcuite. Ochii i s-au închis îndată şi a căzut într-un somn adânc, în care a visat că îngerul ei păzitor, sfântul Petru, urca la Cer, însoţindu-L pe Dumnezeu, după ce o vizitaseră…

Şi-ntr-adevăr, El urca cu Petru înapoi în Cer, după ce se convinsese că mai există totuşi o speranţă ca lumea să fie salvată cu ajutorul unui singur suflet… – sufletul micuţei prinţese. Da, poate că era singura dintre miliardele de oameni, dar totuşi era…, ea era acolo. Şi asta era tot ce conta…

Daaa, micuţa era un motiv pentru ca El să nu distrugă lumea. Singurul motiv!…

…Şi pentru El era de-ajuns!…