Printre nori…

Cristalele se scurg încet; picături mici, sărate, ce seamănă cu picăturile de ploaie... Ochii mei se pierd în oglinda lumii, pe geam, printre picăturile stoarse din nori... Glasul tău şi bătăile inimii mele se contopesc în aer, dincolo de sticlă, dincolo de zgomotul asurzitor al picăturilor de ploaie care apasă totul, inundă totul... Buzele tale oglindesc strălucirea razelor de soare într-o zi călduroasă de vară. Frunzele foşnesc de prospeţime, verdele inundă şi dă viaţă lumii care se trezeşte din somnul amorţit al iernii. Privirea ta fulgeră totul în cale, învăluie în rotocoale de foc universul întreg şi tună asurzitor... Mă chemi la tine cu privirea rece, ninsoarea cade liniştită, contopindu-şi fulgii de vată cu sprâncenele tale negre arcuite. Te încrunţi şi spulberi soarele ascuns în dosul norilor de strălucirea ta. Muzica sufletului nostru se aşterne în valuri peste natură, bătăile inimilor noastre îşi regăsesc ritmul comun, se opresc şi... totul revine la normal, normalul banal pe care-l întâlnim în fiecare zi.

Mă uit în reflexia din geam, mă uit în ochii mei întunecaţi şi trişti, în care se văd fulgerele ce străbat cerul. Lângă reflexia mea văd chipul tău, la fel de trist, şi în ochii tăi descopăr străluciri de fulgere. Ne privim reciproc imaginea în oglindă şi ne întrebăm ce s-a întâmplat... şi unde suntem...

Cristalele se scurg încet, încet pe obrajii noştri şi pe geamul aburit... Trăim... încă trăim această viaţă banală, când acolo, afară, natura ne aşteaptă... O simţim amândoi cum îşi întinde braţele spre noi, să ne cuprindă, la fel de ademenitor mereu, vrând să ne câştige pentru totdeauna, să ne stăpânească, să ne îndepărteze de obişnuitul banal în care ne-am născut. Aud chemarea ei nebună, strigătul de leoaică ce îşi apără teritoriul şi vrea să fie stăpână..., stăpână peste noi.

Hai să închidem ochii, iubitule, şi să trecem dincolo, în natură, să ne lăsăm îmbrăţişaţi de prospeţime şi de strălucire, să plutim printre norii de puf, să mergem desculţi pe razele de soare, să tragem în piept aerul curat al înaltului, să respirăm infinitatea cerului albastru...

Ne desparte de natură o simplă fereastră, un simplu gând... Vino! Lăsăm în urmă totul, nu ne avem decât pe noi, noi doi...!

Foame de tine şi pustiu…

Înconjurată de feţe cunoscute, plutesc deasupra tuturor..., iar gândul îmi este pierdut în alte locuri. Toţi mă privesc şi-mi zâmbesc. Aş vrea să le pot împărtăşi durerea care-mi roade sufletul, să le spun suferinţa mea. Dar nimănui nu-i pasă, toţi văd prin mine, nu mă văd cum sunt cu adevărat. Ei nu ştiu că sunt pierdută, că sunt a nimănui... Unde-mi este căminul? Unde-mi este familia fericită? Ţip atât de tare încât simt cum mi se zdruncină creierii. Şi totuşi nu mă aude nimeni! Ce atmosferă apăsătoare... Şi ploaia nu se mai opreşte, curge în valuri şi fiecare picătură pe fereastra mea face un zgomot infernal. Ecoul ei merge adânc în sufletul meu şi mă răscoleşte..., căci picăturile de ploaie sunt lacrimile lui... „Când plouă, să ştii că sufletul meu te doreşte şi plânge după tine” mi-a şoptit el atunci, la despărţire... Şi amândoi ştiam că despărţirea era pentru totdeauna, că cineva mai puternic decât noi ne hotărâse destinul şi nu mai aveam şansa să ne simţim vreodată aproape. L-am ţinut atunci în braţe strâns, vrând să mă ia cu el, dar... „locul tău e aici” mi-a spus cu durere, încercând să mă încurajeze. Odată cu el, se ducea şi sufletul meu, şi viaţa mea întreagă, căci fără el nu mai aveam niciun rost pe lumea asta. Râuri de lacrimi curgeau pe obrajii noştri, dar nu nimeni nu putea să întoarcă timpul, să oprească clipa fatală... „Nu renunţ la tine, ştii bine, iubito. Te voi purta mereu în gând. Iar când plouă, să ştii că sufletul meu te doreşte şi plânge după tine.” Îmi răsună vorbele lui în minte mereu şi durerea mă copleşeşte mai tare când plouă şi simt că el nu este lângă mine. Picăturile se izbesc de geam, vrând să intre parcă în cameră... şi atunci deschid fereastra şi mă las cuprinsă de îmbrăţişarea lor udă. Pielea mea absoarbe picăturile de ploaie cu sete, căci trupul meu este însetat după tine, iubitule. Vreau să mă contopesc cu ploaia, să te simt, să te ating... Mă doare atingerea lor, pentru că ştiu că este... sau ar fi putut să fie atingerea ta. Mă doare şi mă face fericită totodată, căci îmi amintesc de tine şi atunci realizez că nu a fost o minciună, că tu ai existat, că ai fost al meu şi am fost a ta... Îţi aud respiraţia grea, ştiu că şi tu mă doreşti, de acolo de unde eşti... De parcă am fi în două sfere de sticlă alăturate, suspendate în infinitatea universului. Suntem goi, iar pielea noastră străluceşte... picăturile de apă ne acoperă trupul, scurgându-se din pereţii sferei şi făcându-ne să tremurăm la fiecare atingere a lor, căci e ca şi cum ne-am atinge reciproc... Ce trup minunat ai, iubitule! Tânjesc după îmbrăţişarea ta catifelată, după sărutul buzelor tale moi... şi e o adevărată tortură să te văd şi să nu te pot atinge, să nu te pot simţi... Te văd cum zâmbeşti trist, muşcându-ţi buzele şi ştiu că e dureros şi pentru tine... Tot ce putem face este să ne privim reciproc, să încercăm să ne citim gândurile, să ne descifrăm gesturile, limbajul trupului... Sticla se abureşte; răsuflarea noastră încinsă provoacă o ceaţă groasă şi trebuie să ştergem cu palmele suprafaţa sticlei pentru a ne putea vedea, pentru a ne putea urmări reciproc. Şi rămânem cu mâinile pe sferă, cu degetele răsfirate, încercând să ne atingem palmele... Dar ne desparte peretele de sticlă... şi iar simt picăturile care se răsfrâng din pereţii sferei care parcă se micşorează din ce în ce mai mult... Şi văd cele două sfere ca nişte perle, ca două bobiţe minuscule, rupte din albastrul cerului. Se îndepărtează din ce în ce mai mult şi încet, încet se transformă şi ele în două picături de ploaie şi se scurg pe obrajii fierbinţi, topindu-se şi contopindu-se cu buzele mele. Le sorb însetată şi înfometată... Mi-e poftă de tine, vreau să-ţi sorb glasul, zâmbetul privirea... Te vreau cu totul, trup şi suflet... Şi mă doare, mă arde suferinţa asta groaznică... Unde eşti? De ce? De ce tu?! De ce noi să fim despărţiţi?! Am obosit să te caut... să te caut şi să te găsesc în orice altceva, numai în realitate nu! Picăturile se contopesc cu lacrimile mele şi coboară uşor spre gât, lăsând şanţuri pe unde-au trecut; ard totul în cale, de parcă sunt un amestec de substanţe chimice... Trupul mă frige, deşi ploaia este atât de rece... rece, precum ultima ta atingere, înainte să pleci. Mâinile tale de gheaţă m-au ţinut strâns chiar şi după ce ai plecat; aş fi vrut să rămân în îmbrăţişarea aceea rece pentru tot restul vieţii..., căci aş fi ştiut că sunt acolo, lângă tine, cu tine, că nimic nu ne desparte...!
Şi iar lacrimile mele se amestecă într-un joc nebun cu picăturile, cu ploaia... Şi-ţi văd ochii... eşti în faţa mea. Câtă lumină încape în ochii tăi negri, strălucitori, iubitule! Cât de aproape eşti de mine! Îmi vorbeşti, buzele tale se mişcă, dar nu aud nimic. Îţi cuprind gâtul cu braţele-mi moi şi-ţi strivesc buzele cu săruturile mele înfometate... „Când plouă să ştii că sufletul meu te doreşte şi plânge după tine” – abia acum desluşesc ce murmuri şi te strâng mai tare în braţe, te sărut mai cu foc, te trag mai aproape de mine, îţi muşc buzele mai cu poftă... şi simt umezeală, o umezeală rece, întunecată. Îmi trece prin minte un gând... o fi sânge?! Atât de tare te-am muşcat în nebunia mea?! Un zgomot asurzitor mă trezeşte parcă din visare... Tună! Tună şi fulgeră; strălucirea fulgerului te-a luat cu ea, ţi-am zărit chipul trist pe cer... Sânge?! Îmi pipăi cu degetele tremurânde buzele îmbibate cu picături de apă... Închid fereastra şi îmi privesc chipul în reflexia întunericului...
Sunt iarăşi eu, singură, înconjurată de umbre şi amintiri, cu sufletul golit de atâta suferinţă şi cu trupul slăbit care tânjeşte încă după tine...!