luni, 1 noiembrie 2010

Printre nori…

Cristalele se scurg încet; picături mici, sărate, ce seamănă cu picăturile de ploaie... Ochii mei se pierd în oglinda lumii, pe geam, printre picăturile stoarse din nori... Glasul tău şi bătăile inimii mele se contopesc în aer, dincolo de sticlă, dincolo de zgomotul asurzitor al picăturilor de ploaie care apasă totul, inundă totul... Buzele tale oglindesc strălucirea razelor de soare într-o zi călduroasă de vară. Frunzele foşnesc de prospeţime, verdele inundă şi dă viaţă lumii care se trezeşte din somnul amorţit al iernii. Privirea ta fulgeră totul în cale, învăluie în rotocoale de foc universul întreg şi tună asurzitor... Mă chemi la tine cu privirea rece, ninsoarea cade liniştită, contopindu-şi fulgii de vată cu sprâncenele tale negre arcuite. Te încrunţi şi spulberi soarele ascuns în dosul norilor de strălucirea ta. Muzica sufletului nostru se aşterne în valuri peste natură, bătăile inimilor noastre îşi regăsesc ritmul comun, se opresc şi... totul revine la normal, normalul banal pe care-l întâlnim în fiecare zi.

Mă uit în reflexia din geam, mă uit în ochii mei întunecaţi şi trişti, în care se văd fulgerele ce străbat cerul. Lângă reflexia mea văd chipul tău, la fel de trist, şi în ochii tăi descopăr străluciri de fulgere. Ne privim reciproc imaginea în oglindă şi ne întrebăm ce s-a întâmplat... şi unde suntem...

Cristalele se scurg încet, încet pe obrajii noştri şi pe geamul aburit... Trăim... încă trăim această viaţă banală, când acolo, afară, natura ne aşteaptă... O simţim amândoi cum îşi întinde braţele spre noi, să ne cuprindă, la fel de ademenitor mereu, vrând să ne câştige pentru totdeauna, să ne stăpânească, să ne îndepărteze de obişnuitul banal în care ne-am născut. Aud chemarea ei nebună, strigătul de leoaică ce îşi apără teritoriul şi vrea să fie stăpână..., stăpână peste noi.

Hai să închidem ochii, iubitule, şi să trecem dincolo, în natură, să ne lăsăm îmbrăţişaţi de prospeţime şi de strălucire, să plutim printre norii de puf, să mergem desculţi pe razele de soare, să tragem în piept aerul curat al înaltului, să respirăm infinitatea cerului albastru...

Ne desparte de natură o simplă fereastră, un simplu gând... Vino! Lăsăm în urmă totul, nu ne avem decât pe noi, noi doi...!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu