Noaptea amintirilor...

Soarele îmi bătea în geam jucăuş; ţopăia în părul meu răsfirat pe pernă şi îmi săruta obrazul neted. Eram atât de obosită în dimineaţa aceea... De ce?!? Aaaa, da. Mi-am adus aminte: o noapte întreagă stătusem atârnată de pervazul ferestrei, privind în depărtare casele micuţe, dealurile, cerul şi stelele... Căsuţele se vedeau ca nişte chipuri de oameni cu ochii deschişi, apoi, rând pe rând, chipurile îşi închideau ochii şi luminile se stingeau. Iar întunericul învăluia totul în perdeaua neagră, odată cu atmosfera magică.

Întotdeauna îmi plăcuse natura, mereu admirasem cu plăcere satul plin de grădini înflorite, copacii înmuguriţi, animalele, oamenii simpli, sărăcăcios îmbrăcaţi, smeriţi şi respectuoşi faţă de toţi şi de toate. Cel mai mult şi mai mult îmi plăcea liniştea – liniştea serilor, timp în care îmi plăcea să mă pierd printre stele, pe Calea Lactee, visând probabil să-l întâlnesc pe acel ciobănaş cu găleţile pline de lapte care se împiedicase şi le vărsase acolo, în Cer, formând Calea Lactee – ... aşa, cel puțin, spunea legenda...

Aseară, mai mult ca niciodată, mă lăsasem purtată pe aripile imaginaţiei de amintiri, de parfumul florilor... Amintiri... De unde vin amintirile? Şi uitarea? Şi amăgirea?!

Mă oprisem la fereastră, gânditoare, privind cu admiraţie spre cer... Dâra albă ce îl împărţea în două îmi părea că se transformă sub ochii mei într-un râuleţ de lapte; nu aşteptam decât să mai văd un pisoi pătat şi jucăuş, înmuindu-şi lăbuţa în lapte şi lingându-şi-o apoi. Şi îl urmăream cu privirea, iar el fugea speriat şi îl pierdeam printre stele. Dar îmi continuam drumul, înmuindu-mi la rândul meu picioarele desculţe în râul de lapte. Şi mergeam încontinuu, acolo, deasupra tuturor, pierzându-mă printre stele şi amintiri... Şi chipuri dragi îmi părea că se oglindesc în fiecare stea, chipuri care îmi zâmbeau blânde şi care mă îndemnau din priviri să merg mai departe, tot mai departe...

În urechi îmi răsunau glasurile lor cristaline, ca atunci când auzeam din casă ţipetele copiilor, iarna, când se dădeau cu săniile pe dealurile înzăpezite...Apoi mi-am adus aminte de bunicul... şi de bunica... Ce sentiment straniu! Să-i vezi, să ştii totuşi că e imaginaţie, că e doar vis! Şi, cu toate astea, să-i simţi, să le simţi prezenţa pretutindeni. Şi să-ţi doreşti ca, măcar pentru o clipă, braţele lor să te înconjoare, buzele lor uscate să-ţi sărute obrajii, mâinile lor să-ţi mângâie părul şi privirea lor blândă să se piardă în privirea ta de copil... Şi să fie totul ca atunci când erai micuţă şi nu aveai nici o grijă, în afară de aceea de a fugi cât mai repede la joacă.

Amintiri... uitare... amăgire...!

Vise frumoase ale copilăriei, păstrate în amintire, mergând spre uitare şi încercând o amăgire a simţurilor... – ferice de cei ce mai pot încă visa...