Diamante de copilă

Norii s-au strâns pe cer, plutind parcă în ritmul unei hore. Se adună, apoi vântul îi risipeşte, ei luptă din răsputeri şi se prind iar în horă… Iar Dumnezeu stă acolo, Sus, şi priveşte cu nasul lipit de fereastra Raiului ce se întâmplă în lume…

- Of, lumea asta…, cât de răutăcioasă este uneori, şi totuşi cât de mult o iubesc… De ce-i iubesc Eu pe omuleţii ăştia netrebnici? Nu fac altceva decât să Mă rănească prin vorbele lor, prin ceea ce fac… A fost probabil cea mai mare greşeală a Mea, nu trebuia să le dau dreptul la viaţă…; şi totuşi am făcut-o… De ce, de ce am făcut-o?!?, Se întrebă gânditor, lăsând lacrimile să-I spele faţa crestată de mii şi mii de ani. Pletele albe Îi cădeau în valuri pe umeri, iar veşmântul plin de lumină Îi acoperea trupul firav.

Sfântul Petre se apropie de El şi-L privi mişcat :

- Doamne, iartă-i, Doamne, căci sunt necopţi la minte şi răutăcioşi… Nu Te întrista, va veni şi timpul când toţi Ţi se vor închina…, ai încredere!

- Da, am; ce altceva pot face?!? Dar… până când? Până când, Petre…?! Mai e vreo speranţă?

- Da, Doamne, mai există încă… Priveşte doar…!

Bătrânul Îşi şterse lacrimile şi privi pe fereastră. O copilă blondă stătea rezemată cu mânuţele-i fragede pe geam şi privea în sus, pierdută. Picăturile de ploaie cădeau repezite, izbindu-se necruţătoare de fereastră, şi, odată cu ele, cădeau şi lacrimile fetiţei. Privind-o mai de aproape, avu impresia că infinitul cerului albastru se ascundea în ochii ei frumoşi. Biata copilă, dar de ce plângea?!? Până şi lui Dumnezeu Îi fu milă de suferinţa ei şi Se coborî încet, odată cu picăturile de ploaie – acum domolite –, oprindu-Se faţă-n faţă cu acel chip brăzdat de suferinţă al cărui năsuc stătea proptit în geam. I se păruse ei că printre aburi zărise ceva, dar era mult prea obosită ca să-i mai pese dacă într-adevăr era ceva în dosul geamului sau nu… Se închină şi, cu mâinile împreunate, îşi zise rugăciunea. Buzele îi tremurau în ritm sacadat, iar ochişorii continuau să descătuşeze lacrimile fierbinţi.

- Doamne-Doamne, Te rog frumos, din tot sufleţelul meu, să mă ierţi că am omorât gândăcelul… Promit să nu mai fac niciodată în viaţa mea aşa ceva…, promit să fiu cea mai cuminte fetiţă din lume… Şi, Doamne-Doamne, Te rog eu frumos să nu Te răzbuni pe mami şi pe tati, să nu-i pedepseşti pe ei pentru greşeala mea… Ăăă… şi Te mai rog ceva… să nu-mi iei pisicuţa, da? Ajut-o să se facă bine şi promit că de acum încolo ne vom face amândouă rugăciunea împreună! Voi avea eu grijă ca Miţi să-şi înveţe rugăciunea pe de rost, promit… Şi… atât; Îţi mulţumesc, Doamne-Doamne, pentru tot ceea ce faci. Amin.

Gata, Miţi, acum putem să ne culcăm, spuse copila ştergându-şi lacrimile şi ţopăind jos de la fereastră. Picioruşele goale îi erau sloi de gheaţă, dar nici măcar nu le mai simţea… Nu simţea decât un val copleşitor de căldură în trupu-i firav, pentru că era mulţumită. Îşi dusese la capăt misiunea, reuşise să-i ceară lui Doamne-Doamne iertare… Îşi luă în braţe pisica şi se băgă în plăpumioara călduroasă, aşteptând să vină unchiu’ Ene pe la gene. Cu privirea aţintită spre fereastră, i se păru că-l vede pe însuşi unchiu’ Ene, îmbrăcat cu un veşmânt luminos, trecând prin geam şi apropiindu-se de patul ei. A simţit când a atins-o mângâindu-i obrazul, şi a sărutat-o pe frunte, presărând un strop din acel praf strălucitor pe genele-i lungi şi arcuite. Ochii i s-au închis îndată şi a căzut într-un somn adânc, în care a visat că îngerul ei păzitor, sfântul Petru, urca la Cer, însoţindu-L pe Dumnezeu, după ce o vizitaseră…

Şi-ntr-adevăr, El urca cu Petru înapoi în Cer, după ce se convinsese că mai există totuşi o speranţă ca lumea să fie salvată cu ajutorul unui singur suflet… – sufletul micuţei prinţese. Da, poate că era singura dintre miliardele de oameni, dar totuşi era…, ea era acolo. Şi asta era tot ce conta…

Daaa, micuţa era un motiv pentru ca El să nu distrugă lumea. Singurul motiv!…

…Şi pentru El era de-ajuns!…