Întâmplare bizară

Chipul îi radia de fericire şi toată lumea putea observa lucrul acesta; în ochii mari şi strălucitori se oglindea toată fericirea din lume pe care o biată copilă o putea simţi la frageda vârstă de 18 ani, în ziua nunţii. Părul negru, ondulat, era strâns într-un coc elegant, iar câteva şuviţe îi cădeau pe spate şi pe tâmple. Rochia albă, imaculată, îi contura trupul în toată splendoarea inocenţei, iar trandafirul roşu prins de coroniţa voalului îi dădea un farmec aparte, era oarecum dovada că de azi înainte nu mai era o copilă, ci o femeie senzuală, cu sentimente, dorinţe şi vise deopotrivă...

El…, el era la fel de frumos şi de fericit ca tânăra cu care îşi unise destinul azi, într-o zi însorită de primăvară… Aşteptase de-atâta timp să se întâmple un miracol şi în viaţa lui, încât acum, când îşi vedea visul cu ochii, parcă nu-i venea să creadă…! Îşi vedea proaspăta mireasă, cu obrajii îmbujoraţi şi cu ochii aproape în lacrimi, zâmbind timidă şi nevinovată, privindu-l fix în ochi, şi nu-i venea să creadă. S-a apropiat de ea şi, strângând-o în braţe, i-a şoptit la ureche din toată inima „-Te iubesc mult, prinţesa mea!” Îşi jurase şi îi jurase şi ei, în faţa lui Dumnezeu, că o va face cea mai fericită femeie din lume şi avea de gând să-şi ţină această promisiune sacră. Fiecare zi din viaţa lui, fiecare clipă şi fiecare bătaie a inimii lui i le închinase azi pentru totdeauna fetei pe care o iubea.

Acesta era motivul pentru care, atunci când au venit trei băieţi la el să-l anunţe că i s-a „furat” mireasa şi că trebuie să plătească bine pentru a o avea înapoi, el a răspuns că nu are nimic pe lume mai scump în afară de ea şi singurul lucru preţios pe care îl poate oferi este viaţa lui… - viaţa lui în schimbul fetei… Cu toţii l-au aplaudat şi l-au aclamat pentru acest răspuns inspirat, promiţându-i că-i vor aduce mireasa înapoi, nevătămată, cu nici măcar un fir de păr clintit de la locul lui.

Era o seară superbă şi liniştită; greierii îi cântau serenade frumoasei copile şi-i ţineau totodată companie, până ce aveau să se întoarcă cei care o „furaseră”. Aşa era obiceiul la țară, ca în noaptea nunţii mireasa să fie luată de lângă mire, pe ascuns, şi apoi să se ceară răscumpărarea – cu negocieri, bineînţeles. Şi până nu cădeau de acord asupra unui preţ plătit în schimbul miresei, mirele nu o putea avea; era nevoită să rămână în locul în care o lăsaseră „hoţii”, până ce mirele era convins să plătească atât cât i se cerea pentru a-i fi eliberată mireasa.

Aşa se întâmplase şi cu Ana; mirele o scăpase pentru o clipă din ochi şi rămăsese fără ea. Acum trebuia să aştepte amândoi să fie stabilit „preţul”, ca să se poată vedea din nou. Iar ea nu putea decât să se roage ca preţul să nu fie prea mare şi nici aşteptarea prea lungă. Ura singurătatea şi îi era frică de întuneric, iar acolo unde o lăsaseră „hoţii” era singură şi învăluită în întuneric. Aşa că a aşteptat ce-a aşteptat, apoi, văzând că nimeni nu vine după ea, a încercat să găsească singură drumul spre casă. Ghinionul a făcut însă ca această frică de întuneric să o împingă spre un întuneric şi mai mare. A mers ce a mers, cu teama cuibărită în suflet, dar nu se vedea nici o lumină în apropiere, de parcă s-ar fi lăsat cortina peste tot decorul. Când, în sfârşit, a zărit o lumină slabă la câţiva metri depărtare, a luat-o la fugă bucuroasă, crezând că a ajuns unde trebuia. O voce aspră însă a somat-o să se oprească şi să rămână pe loc, nemişcată. Ori nu a auzit, ori a crezut că e vorba de o glumă - nu se ştie; cert este că în momentul în care individul a încărcat puşca şi a tras, două gloanţe au perforat trupul fraged al proasptei mirese şi a murit instantaneu, fără să realizeze ce i s-a întâmplat, fără să-şi dea seama că-i spunea adio iubitului şi soţului ei pentru totdeauna. Nu a simţit nimic, nici o durere; totul s-a întâmplat atât de repede încât nu a apucat să realizeze teribila nenorocire… Nu ştia decât că vrea să ajungă din nou acasă, că n-o încânta deloc acel obicei străvechi cu „furatul miresei”…, că voia să se cuibărească din nou în braţele iubitului ei soţ…

Ironia sorții a făcut ca, în ziua în care cei doi şi-au unit destinele, să fie condamnaţi să îşi spună „adio” şi să îşi accepte destinul crunt. Nu erau cu nimic vinovaţi; erau tineri şi frumoşi..., iar înainte li se înfăţişa un viitor minunat. Şi atunci pentru ce, Doamne?! Pentru ce să ispăşească un asemenea păcat? Pentru ce să plătească un asemenea preţ? Cum de nu vezi câte răutăţi se întâmplă în lumea asta, cum de nu vezi suferinţa atâtor oameni nevinovaţi care trec prin asemenea momente tragice şi care pierd tot ce aveau mai scump pe lume, fără să înţeleagă de ce li se întâmplă tocmai lor asta...

Când ești martor la astfel de întâmplări şi conştientizezi neputinţa fiinţei umane, nu te trece un fior pe şira spinării? Nu simţi, pentru o clipă, atingerea rece a morţii, nu simţi că îţi dă şi ţie târcoale? Că îţi va veni şi ţie rândul şi că vei fi la fel de neputincios?!?...