Curcubeele din asfalt...

Blocuri înalte, străzi înguste şi un ocean de maşini răspândite în aproape fiecare colţişor de stradă; gropi – o grămadă; nici măcar soarele nu vrea să ne mai încânte cu prezenţa lui, ascunzându–se în dosul norilor cenuşii care treptat încep să–şi verse lacrimile – din ce în ce mai mari şi mai dureroase – vrând parcă să inunde întreg Bucureştiul!

Încerc să mă retrag din zgomotosul furnicar pentru a-mi regăsi liniştea în apartamentul meu situat la etajul nouă într-un cartier destul de cunoscut. Dar până acolo o mulţime de întâmplări neplăcute mă descurajează şi mă fac să-mi pun tot mai des întrebarea: „- Ce-aveţi cu mine, fraţilor?!?”. Aştept în staţie de-mi vine acru-n gât până ce vine o maşină amărâtă, în care-mi găsesc şi eu un locşor micuţ – pe scară, probabil – căci pe celelalte maşini le privisem trecând pe lângă mine, toate pline până la refuz – căci aşa-i în România! Şi de parcă ţurţurii pe care-i făceam acolo, aşteptând calmă să se îndure cineva şi de mine, nu erau de ajuns, roţile mari ale vehiculelor intrau în gropile din asfalt fără nici un pic de milă, stropind trecătorii şi… „aşteptătorii” din staţie. Că eram udă fleaşcă, nu mai conta; că degerasem, la fel! Înjurăturile celorlalţi – şi ei la fel de amărâţi şi de plouaţi ca şi mine - mă ungeau pe suflet şi-mi dădeau oarecum forţa necesară pentru a rămâne calmă. Da…calmă… Eu sunt o persoană calmă; dar…totul are o limită! Vi se pare puţin ce mi se întâmplă de fiecare dată când plouă?!? Parcă e un blestem ce planează asupra mea… De parcă n-aş putea ajunge şi eu măcar o dată acasă fără să fiu udă leoarcă, şifonată şi îngheţată ca naiba!

Sincer, urăsc Bucureştiul! Urăsc Bucureştiul trist, zgomotos şi plouat! Urăsc zilele ploioase în acest oraş haotic, iar picăturile ce se izbesc de geamul meu îmi provoacă o stare de disconfort… Asta nu e lumea mea, nu e lumea pe care mi-o doresc!

Astfel îmi vin în minte lucruri ce păreau de mult uitate undeva, într-un colţ al minţii mele… Ploaia mi-a readus în minte tabloul de mult uitat, acela al zilelor petrecute în mijlocul naturii, la ţară. Acolo erau bunicii mei şi poate că de-aceea clipele petrecute în natură aveau mai mult farmec. Mi-am amintit de acele zile ploioase, când rămâneam fără curent, când apa inunda şanţul şi curtea – bucurie atât pentru păsări, cât şi pentru noi, copiii, căci era…ora pentru „bălăceală”. Păsările gălăgioase se plimbau ţanţoşe prin curte, băgându-se cu ciocurile pe sub apă, iar eu mă descălţam şi o luam la fugă spre şosea, căci acolo se întâlneau toţi copiii – şi eu nu puteam lipsi! Oricât m-ar fi rugat bunica să stau în casă, oricât m-ar fi certat mama să stau locului şi să nici nu-mi treacă prin cap să mă descalţ, eu nu mai ascultam de nimeni. Şi cum bunicul îmi ţinea întotdeauna partea: „- Lăsaţi-i, mă, în pace, că sunt şi ei copii!…”, îmi aruncam încălţările şi ciorapii în casă şi o zbugheam imediat la joacă. Prima dată când îmi simţeam degeţelele în noroiul rece şi… ud, ţipam. Dar în câteva clipe mă obişnuiam şi atunci când ajungeam la copii şi la asfalt nu mai simţeam nimic. Decât asfaltul călduţ – din care ieşeau pe ici, pe colo aburi… - şi bucuria de a mă afla acolo… Vreo şapte perechi de picioare goale, cu pantalonii ridicaţi până peste genunchi – ca să fim siguri că nu ne murdărim (prea rău adică …!) – alergau de colo-colo, din şanţ în şanţ, ca nişte răţuşte. Nu conta că în definitiv ne îngheţau picioarele groaznic şi a doua zi riscam să stăm în pat, bolnavi, nu conta că în momentul întoarcerii acasă aveam să fim muştruluiţi rău de tot. Ţipam, şi râdeam, şi fugeam prin şanţurile pline cu apă, stropindu-ne unii pe alţii; şi lumea întreagă era a noastră, a copiilor…

Cel mai amuzant moment ţin minte că a fost atunci când, jucându-mă cu picioarele în gropile asfaltului, am observat o pată în care se oglindea cerul; imensitatea albastră era prinsă într-o pată minusculă pe asfalt şi asta mă nedumerea. Mă nedumerea mai ales o ultimă descoperire… - atunci când curcubeul nu se vedea pe cer imediat după ploaie, el stătea ascuns în acea pată de pe asfalt! Fericită că-i dibuisem în sfârşit ascunzătoarea şi hotărâtă să-l fac să se suie iar pe cer şi să ne încânte pe toţi cu prezenţa lui, am început să dau din picioare în băltoaca respectivă. Şi-am tot dat din picioare furioasă, aşteptând curcubeul să iasă din ascunzătoare – însă lui nici prin cap nu-i trecea să facă aşa ceva; doar nu era să asculte de naivitatea unui copilaş bosumflat! Şi, plus de asta, nici măcar nu era un curcubeu adevărat! I-ar fi plăcut poate să zboare din asfaltul cenuşiu şi să nu se oprească decât pe cerul magnific, de unde să privească apoi încântat împrejur şi să se simtă şi el pentru o clipă… măreţ! Însă ştia că nu se poate aşa ceva şi că în curând razele soarelui vor seca balta şi-l vor seca şi pe el în acelaşi timp. Aşa că se mulţumea să fie călcat în picioare de o copilă nesăbuită şi răsfăţată, ştiind că în scurtă vreme avea să se sfârşească, iar copila aceea nesăbuită – care eram eu – avea să-şi uite supărarea, dându-l uitării.

Aşa era atunci…frumos şi plin de farmec, deşi nu mică îmi fusese dezamăgirea când mama îmi spusese că acela pe care-l credeam eu a fi curcubeu era o simplă pată de benzină amestecată cu apa ploii. Astea erau de fapt curcubeele mele din asfalt…- frumoase vise de copilă…! Vise ce reapar odată cu venirea ploii şi dispar… Dispar probabil odată cu … sosirea autobuzului în staţie…!