Viaţa

Uneori nu ne dăm seama de răul pe care îl facem decât atunci când este prea târziu... Şi chiar dacă în adâncul sufletului ştim că nu am făcut nimic din răutate, nici cu bunăştiinţă..., acel lucru se întâmplă şi nu mai putem face nimic, nu mai putem schimba nimic... Dacă ne-ar spune cineva dinainte, dacă ne-ar avertiza să nu călcăm greşit..., dacă ne-ar învăţa măcar strictul necesar..., poate că ne-am feri altfel de necazuri, de probleme... Cu totul alta ar fi situaţia, la fel şi greşelile noastre, şi, în definitiv, viaţa noastră...

Dar cine să ne înveţe, cine să ne îndrume paşii? Cui îi pasă de noi, de durerile noastre? Părinţii sunt atât de reci, atât de stricţi cu noi şi atât de îndepărtaţi... În faţa lor ne simţim atât de mici, atât de neajutoraţi şi de neştiutori..., iar lor le convine de minune situaţia pentru că astfel nu le ieşi din cuvânt şi nu le dai bătăi de cap... Dar nu se gândesc niciodată că mai există varianta în care copiii calcă oricum greşit, din neştiinţă sau perfect conştienţi ( din dorinţa de revoltă sau de răzbunare... cine ştie?!). Şi uite aşa se duce de râpă o viaţă frumoasă, cu un viitor strălucit... De ce?!? Pur şi simplu pentru că nu există comunicare şi nu ştim să ne purtăm unii altora de grijă... Suntem părinţi şi copii doar cu numele, nimic mai mult...

O astfel de relaţie exista între mine şi părinţii mei atunci când nenorocirea s-a abătut asupra mea... Cea mai cruntă nenorocire care mi se putea întâmpla vreodată, lucrul de care îmi fusese cel mai frică în viaţă: un copil...; un copil nevinovat care îşi cerea dreptul la viaţă mult prea devreme..., muuult prea devreme!!! Eram şi eu tot un copil, de aceea mi se păruse întotdeauna irealizabilă, imposibilă chiar ideea ca eu... eu să dau naştere unui copil...! În ruptul capului nu aş fi crezut aşa ceva..., nici nu aş fi înţeles... Şi fiind încă studentă, vestea produsese un şoc imens în mintea mea haotică..., intrasem pur şi simplu în stare de şoc, fără puterea de a mai gândi coerent, logic, lucid... Întreaga mea lume se prăbuşise deodată, şi eu odată cu ea, împreună cu toate visele mele frumoase... Nici măcar nu-mi puteam imagina cum o să le spun alor mei, cum vor recţiona, cum mi se va schimba deodată viaţa... Totul picase atât de aiurea...Soarta îmi jucase o farsă crâncenă, iar acum stătea probabil într-un colţ ferit, cu un surâs ironic şi răutăcios întipărit pe chipul hâd, în timp ce eu înnebuneam cu fiecare clipă care trecea... Nu-mi venea să cred că tocmai mie mi se putea... de fapt mi se întâmplase aşa ceva...! Aş fi fost de o mie de ori mai fericită să mor în clipa aceea, decât să fiu nevoită să le mărturisesc alor mei că am călcat strâmb într-un asemenea hal... Oare ce aveau să îmi zică? Şi eram eu în stare să fac faţă unei asemenea situaţii? Aveam de gând să... păstrez copilul sau...?! Nu ştiam, nu ştiam nimic, totul se învârtea în capul meu şi parcă un vânt teribil îmi sufla în faţă şi îmi oprea respiraţia. Şocul prim a fost insuportabil...; apoi, încetul cu încetul, ceva – nu ştiu ce anume – mi-a dat forţa necesară să îmi accept soarta, să fiu curajoasă şi să nu mă las înfrântă... Şi, de fapt, pentru ce anume îmi părea rău? Că am făcut ceva ce mi-am dorit cu adevărat, că m-am dăruit celui pe care îl iubesc?! Să fie asta greşeala, faptul că am iubit? Da, probabil că ar fi trebuit să nu iubesc niciodată, să stau închisă în carapacea mea şi să privesc de acolo ce se petrece în jur, fără să pot simţi şi eu ceea ce simt alţii... Da, eu ar fi trebuit să nu ies niciodată la lumină, niciodată! Asta şi-ar fi dorit ei, ca să nu aibă nici un fel de probleme, ca să aibă o familie perfectă .... Dar de fapt nu era perfectă chiar deloc... şi cine făcea parte din ea era blestemat pentru tot restul vieţii.

Asta realizasem de curând cu durere în suflet şi aş fi făcut orice numai să mă fi născut într-o altă familie şi, poate, într-un alt timp. Cam asta era realitatea şi singurul regret era acela că nu am putut fi ceea ce ei şi-au dorit: fiica perfectă... Lucrul acesta mă măcina înăuntru, la fel cum o carie roade lemnul vechi până nu mai rămâne nimic din el. Eu însă nu aveam de gând să mă las învinsă. Ce-i drept, situaţia nu era deloc aşa cum mi-aş fi dorit, aşa cum visasem: după terminarea facultăţii, după ce mi-am găsit un post bun ca profesoară sau altceva, după ce mi-am unit oficial destinul cu cel al iubitului, un copil ar fi fost o adevărată binecuvântare; pe când, în momentul de faţă, un copil nevinovat se transforma în lovitura fatală. Niciodată nu am înţeles de ce se întâmplă anumite lucruri şi de ce Dumnezeu nu face nimic să le oprească, de ce lasă necazurile cele mai mari să intre în viaţa unor persoane care nu merită, care au fost întotdeauna credincioase şi care nu au făcut nici un rău nimănui. O adevărată enigmă, pentru nimic în lume nu aş fi vrut să cred că Lui nu Îi pasă de noi, oamenii, că ne lasă aşa, la voia întâmplării, să ne descurcăm cum ştim şi cum putem. Oricum, faptul era împlinit şi nu se mai putea repara nimic. Eram conştientă că o să fie greu, dar aveam măcar un sprijin..., iubitul meu. Eu eram lumina ochilor lui, eu eram soarele vieţii lui... Mă iubea mai mult decât pe el însuşi şi ar fi făcut orice ca să îmi fie mie bine. Dacă i-aş fi cerut luna de pe cer, mi-ar fi dat-o; dacă i-aş fi cerut stelele, mi le-ar fi prins de gât ca pe un colier... Numai pentru el am continuat să lupt cu morile de vânt, până am ieşit învingătoare... Căci am ieşit învingătoare în acest joc inegal de a-mi măsura forţele cu Soarta; deşi am căzut de multe ori şi m-am lovit, m-am ridicat şi am mers mai departe, pentru că el mi-a întins o mână de ajutor, pentru că el m-a ridicat din mizeria societăţii şi m-a susţinut, cu braţele lui puternice, până am putut merge din nou pe propriile mele picioare...

Abia atunci când eşti prins în ghearele vrăjmaşe ale Destinului necruţător îţi dai seama că, oricât de mare ar fi durerea ta, oricât de mare suferinţa..., e de ajuns o singură persoană care te iubeşte şi veţi fi în stare, împreună, să mutaţi munţii, să dărâmaţi o lume întreagă cu concepţiile ei absurde... Aşa mi s-a întâmplat şi mie... Mă credeam pierdută, nu aveam nici cea mai vagă idee cum aveau să decurgă şi să se sfârşească lucrurile, cum avea să evolueze viaţa mea, în ce direcţie... Tot ce ştiam era că aşteptam un copil (pe care nu îl dorisem!) şi că părinţii mei aveau să mă izgonească probabil ca pe ultimul câine... Până şi mama, lovită acolo unde o durea mai tare – în orgoliul ei de mamă bună, care şi-a educat copiii şi le-a insuflat cu tărie principiile morale ale societăţii, ca să fie în rând cu lumea, ca să nu fie arătaţi cu degetul... – avea să închidă ochii şi să mă lase să plec de capul meu, convinsă fiind că a pierdut un copil... Aveau să mă jelească exact ca şi când aş fi murit..., căci pentru ei doi murisem. Prin acest copil pe care-l aşteptam, eu murisem definitiv în ochii lor.

Ăsta fusese probabil cel mai dureros moment. Le-am spus că eram însărcinată şi că nu se pune problema unui avort, că mă mut la prietenul meu şi că ne vom descurca cum putem. Că nu vrem să renunţăm la facultate, că ne vom continua studiile, că ne vom găsi de lucru cu jumătate de normă şi că părinţii lui ne vor ajuta... Dar nimic din toate astea nu a contat, erau atât de profund jigniţi că eu am putut face aşa ceva, încât mi-au spus să părăsesc imediat casa şi să mă consider orfană, căci ei nu mai erau părinţii mei, pierduseră un copil... Iar eu primeam unul în dar, fără să fi cerut măcar aşa ceva...!

Mi-am continuat studiile aşa cum s-a putut, m-am străduit să învăţ ca să nu mai am restanţe, am găsit şi ceva de lucru, aşa cum îmi propusesem, şi... mi-am continuat viaţa alături de iubitul meu. Bineînţeles că la început a fost mai greu decât mi-aş fi putut imagina vreodată; îmi era greu să mă trezesc dimineaţa şi să nu mă găsesc în patul meu obişnuit, în camera mea..., să nu o văd pe mama aplecată deasupra mea, sărutându-mă pe obraz ca să mă trezesc, să nu o simt pe sor-mea împingându-mă cu picioarele în somn... În schimb mă trezeam într-un pat necunoscut, cu...un băiat! Mă frecam la ochi crezând că visez, dar lângă mine stătea acelaşi chip de bărbat care, pe deasupra, mă mai şi săruta! Şi nu pe obraz, ca mama! Pe gură... Hmm, începea chiar să îmi placă... Hei, dar stai puţin, parcă îl cunoşteam de undeva... Nu era...?!? Ba da, cu siguranţă..., era iubitul meu..., eram la el acasă. Dar cum ajunsesem? Că doar îi ştiam pe ai mei cum sunt..., nu ar fi acceptat în ruptul caplui să mă lase să dorm o seară la el... Şi totuşi... mă aflam acolo... Abia apoi îmi aduceam aminte că nu visasem, că nu fusese un simplu coşmar acela că aştepam un copil şi că ai mei renunţaseră la mine din cauza asta. Îmi venea atunci să plâng, să ţip, să lovesc cu pumnii şi să fug departe de tot ce mă înconjura... El vedea lacrimile pe care încercam să mi le reprim şi mă lăsa să îl lovesc cu pumnii în piept, apoi, grijuliu, mă lua în braţe ca pe un copil pierdut în vâltoarea unei furtuni şi îmi vorbea calm la ureche: „Haide, iubito, lasă că totul va fi bine... Sunt aici, lângă tine, şi nu te părăsesc. Hai nu mai plânge, că îi faci rău copilaşului... totul o să fie bine, da? Ia zi-mi, pe cine iubesc eu, zi-mi, pe cine?!”. „Pe mine...”, răspundeam eu strângându-l tare în braţe, de teamă parcă să nu fugă şi să mă lase singură acolo, într-o lume atât de rece... Şi cu un sărut blând şi o mângâiere mă calma şi mă readucea cu picioarele pe pământ; asta se întâmpla aproape în fiecare dimineaţă, până m-am conformat cu ideea că asta era viaţa mea şi trebuia să merg mai departe, cu sau fără aprobarea celor care îmi dăduseră viaţă. Treptat am început să mă gândesc mai puţin la părinţii care mă negau acum şi să mă concentrez asupra noii mele familii, asupra noii mele vieţi... Şi, mai presus de toate, asupra micuţului care îşi cerea dreptul de a veni pe lume... A venit şi momentul în care pentru nimic în lume nu aş fi vrut să se întâmple altfel..., momentul în care am ajuns la concluzia că iubesc acea creatură mică din pântecul meu mai mult decât orice altceva. Burtica îmi creştea pe zi ce trece tot mai mult, aveam greţuri şi ameţeli, pofte ciudate... Doamne-Dumnezeule, nu îmi imaginasem niciodată că va fi atât de... ciudat, atât de aiurea totul. Seara obişnuiam să stăm amândoi în pat, îmbrăţişaţi, vorbind despre diferite lucruri, despre viaţă, despre copil... Şi îmi mângâiam burtica, fericită, simţind cum creşte în mine acel sufleţel inocent. Mă mângâia şi el, zâmbind, şi vorbea cu micuţul atât de frumos, de parcă se năcuse deja şi îl avea în faţa ochilor. Îi spunea că mami şi tati îl iubesc tare mult, că e cel mai frumos copilaş din lume, că o să fie şi cel mai iubit, cu siguranţă, de toţi... Iar eu rămâneam acolo, în braţele lui, sărutându-l şi mulţumindu-I lui Dumnezeu că mă binecuvântase cu o asemenea fericire. Lacrimile mi se scurgeau pe obraz în neştire, iar el mă vedea şi mă strângea în braţe mai tare: „Hai, iubito, nu mai fi tristă, o să trecem peste toate astea...”. Ceea ce el nu ştia era că, de fapt, acum plângeam de fericire...; şi i-o spuneam şoptit la ureche şi începeam să plângem amândoi şi ne iubeam mai mult..., cu mai multă intensitate... Nu crezusem niciodată că dragostea poate fi aşa, de fapt nu prea crezusem în dragoste, iar acum... Acum o simţeam pe propria-mi piele. Mă simţeam înconjurată de petale de trandafiri, moi şi catifelate, ...de parfum şi de lumină, multă lumină...! Şi pentru că eu mă simţeam aşa, şi micuţul din mine se simţea la fel de bine; creştea sănătos şi puternic, iar drept dovadă uneori mă lovea cu picioruşele în burtă atât de tare că îmi oprea respiraţia.

Lunile au trecut cu repeziciune şi, într-una din seri, pe când stăteam liniştită în fotoliu, scriind o filă din jurnal (pasiunea pentru scris rămăsese, curios!, la fel de vie...), am avut o presimţire stranie. Simţeam un fior ciudat pe şira spinării şi îmi era frică... De ce anume, nu aş fi ştiut să zic, ştiam doar că e ceva care mă sperie de moarte. Când proaspătul meu soţ (ne căsătorisem de curând - o slujbă micuţă în faţa lui Dumnezeu, doar cu prietenii apropiaţi şi familia lui) s-a întors de la serviciu, a venit la mine să mă sărute, bucuros, şi să îmi dea o veste bună: fusese promovat, ceea ce însemna mai mulţi bani..., pentru noi doi, pentru copil... Stătea lângă fotoliu, îngenuncheat, cu capul pe picioarele mele şi mă mângâia. Mă bucuram şi eu, însă frica ce pusese stăpânire pe mine nu îmi dădea pace deloc. „Iubitule, am... am o presimţire stranie, simt ceva..., ceva înăuntrul meu şi mă doare...” S-a speriat şi a zis că îl sună pe doctor imediat, ca să vină. „Şi te doare rău, iubito?”. „Nu, scumpule, nu e vorba de o durere fizică” l-am liniştit eu, trecându-mi degetele prin părul lui. „Mă doare, nu ştiu cum să zic..., e ceva... parcă îmi opreşte respiraţia, parcă cineva are pică pe mine şi nu vrea să mă lase să mai trăiesc ... Ceva de genul ăsta”. „Iubita mea, linişteşte-te, ai emoţii...Asta e: îţi este frică, pentru că se apropie momentul... Ar trebui totuşi să îl sun pe doctor, să îţi mai vorbească puţin, să te mai liniştească... Nu ai de ce să îţi fie frică, totul o să fie bine, da, iubita mea?” Doamne, cât de liniştitoare era vocea lui, cât de mult mă ajuta să ies din impas... S-a ridicat ca să ia telefonul, iar eu am sărit repede să îl opresc, nu voiam să îl sune pe doctor... În clipa în care m-am ridicat, ceva s-a rupt în mine. „Ooh, Doamne, ce-i asta?!”, m-am întrebat uimită, ţinându-mă de burtă. „Ce-i asta, ce-i asta???”.Nu mai aveam aer să respir, totul se învârtea în jurul meu, lucrurile păreau că prind viaţă şi se apropie haotic de mine, vrând să mă înnebunească, să mă asfixieze... Apoi totul a devenit negru în faţa ochilor şi nu am mai ştiut nimic... Abia din când în când mai simţeam câte o atingere de buze pe frunte, o mână care mă strângea tare, o voce venită din depărtare care mă striga pe nume... Ştiam atât de bine vocea aceea blândă, dar nu ştiam de unde să o iau... Apoi mai multe voci se îmbulzeau şi răzbăteau până la mine, ţipete, încurajări, cineva care plângea... Parcă desluşeam vocea mamei..., parcă plângea şi mă ţinea de mână..., apoi vocea impunătoare a lui tata...; sora, fratele... şi soţul meu... El stătea lângă mine, el şi mama... şi mă ţineau strâns de mână, parcă de teamă să nu plec... Dar unde să mă fi dus? Unde eram?! Încotro mă duceau...? Opriţi-vă, hei, opriţi-vă, vă rog...! Vreau să îmi văd mama... şi tatăl...!Oare aveţi idee cât a trecut de când nu am mai vorbit cu ei? Ştiţi cât timp a trecut de când nu le-am auzit vocile...?! Lăsaţi-mă, vă rog... Nimeni nu m-a ascultat şi nici măcar nu m-au băgat în seamă, de parcă nu mă vedeau. Clocoteam de furie, nu alta! Cine se credeau să mă trateze aşa? Off, şi durerea asta insuportabilă... De ce mă durea aşa de rău burta? Abia pe urmă mi-am adus aminte că acolo, în burtica mea, trebuia să fie o creatură. Iar cu durerea asta mi s-a făcut deodată frică... Dacă i se întâmplase ceva copilaşului?! Dacă...? Doamne Sfinte! Nici măcar nu puteam să formulez în minte ideea că l-aş putea pierde...

Nici nu concepeam aşa ceva, nu, sub nici o formă! Dar... de ce era atâta agitaţie în jurul meu? Parcă mi se oprea respiraţia... Ăăă... de ce domnul acela uriaş, îmbrăcat în halat alb, îndrepta chestia aia ciudată, asemănătoare unui fier de călcat, spre mine...?!

Şi cine mă strângea aşa tare de mână? Parcă era o mână de copil...; poate era copilaşul meu... Nu, nu...Era, de fapt, nepoţica mea, Ana... Scumpa de ea, Anita mea dragă... Îi vedeam pe toţi ca prin ceaţă, dar memoria..., amintirile îmi veneau în ajutor şi îi conturau perfect pe fiecare în parte: pe Ana, pe mama, pe tata,...pe fratele şi sora mea..., pe soţul meu drag... Întindeam mâinile spre ei, să îi cuprind pe toţi în braţe, dar parcă nu aveam suficientă forţă să îi ţin acolo, lângă mine... De-aş putea opri timpul în loc, să îi pot privi pe fiecare în parte şi... şi poate să îmi iau rămas bun de la ei... căci nu ştiam încotro mă duc... Poate că n-aveam să-i mai văd niciodată...

Atâtea gânduri, atâtea vise şi speranţe..., atâta tinereţe...! Unde se duceau toate astea? Cine mi le răpea fără să mă întrebe şi pe mine dacă îmi doresc asta sau nu?!? Opreşte-te în loc, Timpule... ! Soartă rea, nu te mai juca cu firul vieţii mele...! Asta să fie oare răzbunarea că te-am învins, că am trecut peste toate obstacolele pe care mi le-ai aşternut în cale, că nu m-am pierdut în labirintul tău? Blestemată să fii cu jocurile tale, blestemată! Lasă-mi măcar copilul în pace, lasă-l să trăiască! Mă auzi?! Să nu îndrăzneşti să te atingi de el! N-am să te las niciodată să faci aşa ceva, înţelegi? Nu îmi vei lua copilul, fie ce-o fi!...

Acum mai mult ca oricând îmi doream acel copil, acea creatură mică pe care o purtasem în pântec atâtea luni şi pentru care riscasem totul, pentru care îmi pierdusem părinţii, demnitatea, visele... Acum realizam că pentru nimic în lume nu aş fi renunţat la el...; chiar de-ar fi fost să întorc timpul înapoi, l-aş fi ales tot pe micuţ... Nu, nu aveam de gând să renunţ la el pentru nimic în lume, era copilul meu, bucuria mea, steluţa mea...

Nu îmi mai amintesc ce anume s-a întâmplat pe urmă..., ştiu doar că am privit spre cer şi cineva mi-a zâmbit, un copilaş... Ochii lui albaştri mă hipnotizau parcă... Se confundau cu cerul... şi erau atât de plini de strălucire...! Şi zâmbetul acela...., de fapt chicotitul lui...!!! Doamne, ce binecuvântare, câtă fericire îmi umplea sufletul ascultând glasul cristalin... Îngeraşul meu..., scumpul meu îngeraş! Muream să îl ţin câteva minute în braţe..., aşa că am întins mâinile spre el, să-l prind şi să nu-i mai dau drumul niciodată. L-am privit cum întinde şi el mânuţele spre mine şi mă prinde de deget pentru o clipă. Era atât de cald şi de catifelat... Apoi... am realizat că nu îi mai simţeam degetele, că nu mai era lângă mine... şi m-am simţit atât de pustiită, atât de golită pe dinăuntru... De parcă cineva îmi scosese din piept inima..., căci el era inima mea... Acum eram pe jumătate om, pe jumătate femeie...şi viaţa nu mai avea nici un sens, pentru că el nu mai era.

Întuneric..., peste tot întuneric..! Mergeam cu paşi mici, cu mâinile întinse ca să pipăi zidurile strâmte şi să găsesc cumva o ieşire din acel loc strâmt în care rătăceam de o veşnicie... Ochii îmi erau uscaţi de atâtea lacrimi, glasul stins de atâtea ţipete... Eram epuizată, dar continuam să merg înainte, ca să ajung la capăt... să ajung la lumină... Din când în când un gângurit de copil mă ghida prin acel labirint, încercând parcă să îmi arate drumul. Ascultam glăsciorul acela cu atenţia încordată, ca pe o ultimă speranţă de ieşire la liman... şi mă grăbeam să mă îndrept spre locul de unde se auzea. Şi, pe măsură ce înaintam, firişoare de lumină îşi făceau loc printre ziduri, în labirint; puteam desluşi de acum ieşirea... Cineva mă aştepta la capăt... şi eram atât de nerăbdătoare să văd cine...

Îi auzeam vocea suavă şi mi se părea atât de cunoscută..., îmi era atât de dragă...

„Iubita mea scumpă, iubita mea..., uuf, am crezut... am crezut că... ai să mă părăseşti... Şi-mi era atât de frică...!” Mi-a sărutat mâinile şi apoi mi-a pus ceva în braţe... ceva mic..., atât de mic încât mi-era şi frică să îl ţin în braţe, ca nu cumva să îmi scape. „Ce-i asta ?!” „Copilaşul nostru, fetiţa noastră scumpă... Şi vrea la mami...”, a zâmbit el. „Dumnezeule mare, chiar... chiar o ţin în braţe? Nu e un vis?! Dar am crezut că am pierdut-o..., că mi-au luat-o... Am crezut că... Oh, Doamne, ce fericită sunt, nu-mi vine să cred aşa ceva... Parcă am dormit pentru o mie de ani şi acum m-am trezit la viaţă...”

Peste un timp au intrat în salon şi cei care se rugaseră pentru mine şi-mi fuseseră alături în tot acest timp. Inima îmi bătea cu putere, simţeam că am să explodez de atâta fericire... Toţi mă îmbrăţişau emoţionaţi, iar micuţul gângurea liniştit la pieptul meu... Ce altceva mi-aş mai fi putut dori?!

Ştii, iubitule, sunt fericită... şi te iubesc..., te iubesc atât de mult...!!! Visul meu s-a împlinit, am totul....tot ce mi-am dorit vreodată : dragostea ta, pe micuţ şi pe toţi cei care mă iubesc.

Aş fi vrut să plâng în clipele acelea... de fericire, sau de tristeţe..., nu ştiu. Eram fericită şi mă simţeam totuşi nedemnă... Şi eram tristă că până atunci lucrurile fuseseră atât de încurcate şi suferisem atâta... Dar nu-i nimic, cu timpul totul avea să se şteargă din mintea mea... Or să rămână numai amintirile frumoase.... nu, iubitule? De acum înainte nimic nu ne va mai întuneca viaţa... Şi să ştii, am să te fac cel mai fericit bărbat din lume. Am să te învăluiesc în fiecare dimineaţă cu parfumul fericirii şi nu te voi lăsa niciodată singur, niciodată... Mă auzi? Niciodată ! Suntem... o familie...! O familie fericită...